Am ales stilul documentar dintr-un motiv simplu: îmi plac momentele reale. Nu cele repetate pentru cameră, nu cele regizate de 3 ori până „ies bine”. Cele care se întâmplă o singură dată.

Dar ca oamenii să fie naturali, trebuie să uite că sunt filmați. Iar asta nu se întâmplă accidental. Ține de multe lucruri mici — cum te îmbraci, cât vorbești, unde stai, ce obiective folosești și mai ales cât de mult simți nevoia să controlezi ziua.

În timp am înțeles că, la o nuntă, videograful poate influența enorm atmosfera. Uneori fără să își dea seama.

Îmbrăcămintea

Poate părea un detaliu banal, dar nu e.

Mulți spun „important e să fii îmbrăcat decent”. Corect. Dar pentru mine nu e suficient. Încerc să mă pierd printre invitați, să nu atrag atenția inutil.

Folosesc două ținute diferite — una ziua și alta la petrecere. Culori cât mai neutre, fără lucruri care sar în ochi. Nu pentru că sunt pasionat de haine, ci pentru că nu vreau ca oamenii să mă observe mai mult decât e nevoie.

Cu cât te observă mai puțin, cu atât reacționează mai natural.

Cât vorbești

Sau mai bine spus — cât te abții.

După peste 12 ani de filmări, normal că îți vine să intervii. Să spui unde să stea cineva, cum să țină buchetul, când să intre, unde e lumina mai bună.

Dar am observat ceva: dacă începi să controlezi prea mult, evenimentul începe să semene cu o reconstituire.

Așa că încerc să vorbesc puțin. Îmi spun părerea dacă sunt întrebat sau dacă simt că pot ajuta cu ceva concret. În rest, prefer să las lucrurile să curgă.

Fiecare nuntă are ritmul ei. Și cred că tocmai de asta oamenii își recunosc emoțiile în film după ani.

Teleobiectivele

Probabil cea mai practică decizie pe care am luat-o în timp a fost legată de obiective.

Filmez mult cu focale lungi — 85mm, 135mm, uneori 200mm. Nu pentru că „arată cinematic”, cum se spune acum peste tot, ci pentru că îmi permit să păstrez distanța.

Oamenii reacționează diferit când simt camera aproape de fața lor.

La biserică, de exemplu, prefer să stau mai retras. În loc să mă plimb prin fața tuturor, caut un colț mai liniștit și filmez de acolo. De multe ori oamenii nici nu își dau seama că sunt în cadru și rămân naturali.

Copiii, mai ales, care sunt un izvor nesecat de cadre naturale, uită complet de cameră dacă stai departe de ei.

Există și situații unde discreția devine mai greu de păstrat. La pregătiri, de exemplu. Camere mici de hotel, apartamente aglomerate, multă lume. Acolo inevitabil ajungi aproape de oameni. Dar chiar și atunci încerc să nu creez agitație în plus.

Un moment pe care îl urmăresc mereu

După ce mirele sau mireasa sunt gata, de obicei intră părinții în cameră.

Nu eu îi chem niciodată. Rog pe cineva din familie să îi anunțe. Pare un detaliu mic, dar schimbă complet momentul. Pentru că eu nu devin parte din scenă.

Ei intră, își văd copilul pregătit de nuntă și pentru câteva secunde uită că există o cameră acolo. Atunci apar lacrimile, îmbrățișările lungi, privirile alea pe care nu le poți cere nimănui să le repete.

Genul ăsta de moment nu poate fi regizat.

Invizibil față de invitați. Nu și față de miri.

A fi invizibil nu înseamnă să dispari complet.

Am observat că mirii vor să știe că ești acolo. Nu lipit de ei, dar prezent. Să te găsească din priviri dacă au nevoie de ajutor sau de un sfat.

Toată ziua sunt atent la starea lor, la mimică, la energie. Dacă ei sunt tensionați, se vede imediat și în film. Dacă sunt relaxați, totul curge altfel.

Până la urmă e o colaborare, chiar dacă ei nu realizează asta în timpul nunții.

Ei au nevoie de un film bun. Eu am nevoie ca ei să se simtă în largul lor ca să pot face acel film. Dacă vrei să vezi cum arată rezultatul acestei abordări, filmele sunt pe clipe-dragi.ro.

Nu cred că există un stil corect

Am lucrat cu mulți fotografi și videografi diferiți de mine. Unii vorbesc mult, coordonează tot, dau indicații pas cu pas și vor ca ceilalți să fie conștienți de prezența lor.

Nu cred că greșesc. Pur și simplu eu funcționez invers.

Cu cât intervin mai puțin, cu atât oamenii devin mai naturali. Și exact asta caut când filmez: reacții pe care nu trebuie să le explici, nici să le repeți.

Câteodată e suficient să taci.