Aproape la fiecare nuntă sau botez la care particip, aud aceeași propoziție rostită pe un ton jumătate glumeț, jumătate resemnat: „Gabriel, să știi că noi nu suntem deloc fotogenici, ne blocăm și nu știm ce să facem când vedem camera.”

La început, credeam că este doar o politețe, o formă de a se scuza anticipat în fața unui străin cu o cameră în mână. Dar după 12 ani de filmat evenimente, am înțeles că este vorba despre o teamă reală, colectivă. Românii, ca popor, au o reținere profundă, aproape genetică, în fața obiectivului.

Și atunci apare întrebarea: de unde vine această frică de a fi privit? De ce ne este atât de greu să fim naturali când știm că suntem înregistrați?

Eu cred că o primă mare cauză ține de educație. Nimeni nu ne învață la școală cum să vorbim în public, cum să ne purtăm în societate și nu auzim de mici „Fii natural, poartă-te firesc, nu contează ce crede cel de lângă tine.” Cu alte cuvinte, să ne simțim bine în pielea noastră.

Sindromul „ce o să zică lumea”

Spre deosebire de alte culturi, unde oamenii par să aibă o relaxare nativă și zâmbesc instantaneu când văd o cameră, noi am fost crescuți sub o lupă socială foarte rigidă. Am crescut cu efortul constant de a „da bine”, de a nu fi judecați, de a fi perfecți în ochii celorlalți.

Când camera video sau aparatul foto se îndreaptă spre noi, nu vedem doar un obiect tehnologic. Vedem un judecător. În mintea noastră se activează instantaneu un mecanism de auto-apărare: „Oare stau bine? Oare mi se vede ridul ăsta? Oare râd prea tare? Ce o să creadă cei care vor vedea filmul?” Cumva e un sentiment de subestimare, ca nu suntem suficient de buni.

Această presiune de a fi impecabil blochează corpul. Mușchii feței se contractă, zâmbetul devine forțat, iar mișcările par brusc împrumutate de la altcineva. Oamenii încetează să mai trăiască momentul și încep să îl joace.

Capcana „regiei” din trecut

O vină uriașă pentru această stare de spirit o poartă chiar industria noastră. Ani de zile, nunțile în România au fost filmate după un șablon agresiv: mirii erau așezați în poziții incomode, li se cerea să se privească lung „pe după copac”, să repete mersul, să zâmbească la comandă sau să mimeze fericirea pentru că „așa dă bine pe video”.

Când obligi un om să repete un gest intim de trei ori până când „iese cadrul perfect”, îi transmiți un mesaj subtil, dar distructiv: „Așa cum ești tu în mod natural nu este suficient de bun pentru filmul tău.”

Nu e de mirare că oamenii au dezvoltat o repulsie inconștientă față de camere. Ei asociază prezența unui videograf cu un efort obositor de a juca un rol care nu le aparține. Alternativa la acest model — filmul documentar de nuntă — pornește tocmai de la premisa opusă: că omul e suficient de bun exact așa cum este.

Cum dezarmăm frica fără să spunem nimic

Răspunsul meu la această problemă nu a fost să le cer oamenilor să fie curajoși. Nu poți comanda cuiva: „Fii relaxat!” — obții exact efectul invers. Soluția pe care am găsit-o stă în modul în care aleg să îmi exercit meseria.

Am ajuns să înțeleg că nu e vorba de ce le spun, ci de ce nu le spun. Și de cât de puțin îi fac să simtă că sunt urmăriți. Filmez de la distanță, evit să intervin, și încerc să nu devin încă o sursă de presiune într-o zi deja copleșitoare. Despre cum arată asta concret, zi de zi, am scris în Ce înseamnă să fii invizibil la o nuntă?

Dacă un mire este agitat și își aranjează cravata tremurând, nu intervin să îi spun cum să țină mâinile ca să pară un fotomodel din reviste. Îl las să fie agitat. Pentru că acea agitație este reală, face parte din povestea zilei lui și este infinit mai valoroasă decât o postură falsă, copiată de pe internet.

Imaginea perfectă versus amintirea adevărată

Trebuie să înțelegem că un film documentar nu caută perfecțiunea estetică a unui clip publicitar. Căutăm doar naturalețe, realul.

Cele mai frumoase cadre pe care le-am surprins în toți acești ani nu au fost cele în care mirii știau că îi filmez. Au fost secundele de după: oftatul de ușurare al miresei când se așază pe scaun, privirea furioasă dar plină de dragoste a mamei care curăță o pată de pe costumul mirelui, sau râsul cu gura până la urechi al unui unchi care a uitat complet de protocol.

În spatele fricii noastre de cameră se ascunde, de fapt, dorința profundă de a fi acceptați așa cum suntem. Iar rolul meu, ca videograf, este să le arăt oamenilor că sunt incredibil de frumoși exact atunci când sunt vulnerabili, când nu pozează și când pur și simplu sunt.

La sfârșitul zilei, filmul rămâne. Iar peste ani, când nostalgia va curăța toate micile nesiguranțe din prezent, nu o să vreți să vedeți niște actori perfecți într-un decor rigid. O să vreți să vă vedeți pe voi, exact așa cum ați fost — cu emoții, cu stângăcii, dar complet autentici.