Mirii sunt în centrul atenției, așa cum nu au fost niciodată în viața lor. Multă agitație, mulți oameni care îi înconjoară, îi pun întrebări, îi felicită, le acordă atenție. Un fotograf și un videograf care îi urmăresc. Toți vor câte ceva de la ei și, mai mult ca sigur, toate astea îi copleșesc.
Și atunci apare întrebarea la care nu am un răspuns simplu: ce înseamnă să fii tu însuți în ziua nunții tale? Ce este „normal” în acea zi?
O vreme, răspunsul meu pentru miri era simplu: fii tu însuți, ca într-o zi normală. Dar greșeam. Nu există zi normală când ești în centrul atenției tuturor celor dragi ție și trebuie să gestionezi desfășurarea unui eveniment așa de complex.
De asta am ales stilul documentar — să nu fiu și eu încă o persoană care să pună presiune pe ei. Și pentru a reda evenimentul nu doar așa cum a fost, ci și cum s-a simțit.
Când am început să filmez evenimente, acum peste 12 ani, aveam o altă perspectivă. Credeam că un film de nuntă e bun doar dacă are cadre spectaculoase, miri frumoși în decoruri superbe. Am evoluat spre altceva. Privind retrospectiv, stilul documentar s-a impus cumva firesc, natural. Și eu, ca om, mă regăsesc în el.
Acum ceea ce mă interesează sunt altfel de momente. În prima parte a zilei, la pregătirile miresei, sigur este vreo prietenă bună a ei care stă aproape stingheră într-un colț și își șterge o lacrimă rebelă, scăpată cu gândul la unele amintiri cu mireasa. Seara, la petrecere, am grijă să îi urmăresc pe bunici — pentru că au un anumit fel de a-și privi nepotul sau nepoata. Se citește în ochii lor mulțumirea că „cel mic” are acum propria familie. Aceste momente nu se regizează. Apar singure sau nu apar deloc.
Și, în ultima perioadă, ceva s-a schimbat și în discuțiile cu potențialii clienți. Apare constant cerința ca filmul să fie natural, autentic, fără momente regizate. S-au aliniat astrele, cum se spune. E o plăcere să surprinzi doar naturalețe și să nu fii constrâns să bifezi niște cadre anume.
A filma cinematic nu e rău deloc ca abordare. Cred că e dorința ascunsă a multor videografi. Dar ce faci când nu ai locațiile spectaculoase? Când, din cauza orarului aglomerat, nu ai timp și nici miri dispuși să filmezi acele cadre oarecum regizate? Nu vreau să dau un răspuns — doar întreb. Cele două stiluri nu se exclud deloc, ele trebuie să coexiste. Evenimentul dictează ponderea lor. Eu, ca videograf, pot încerca să înclin balanța într-o direcție sau alta. Dar cred că mai bine e să las lucrurile să curgă de la sine — pentru ca naturalul să se impună.
Presupune atenție la detalii, promptitudine în reacții, comunicare bună. Și mai ales empatie.
De ce empatie? Pentru că eu, videograful Gabriel Șendrea, sunt un străin la nunta sau botezul lor. Sunt invitat acolo, în momentele cele mai frumoase dar și intime din viața lor, unde participă doar cei apropiați. Și, cumva, aproape imediat ce ajung, trebuie să mă integrez — să îi înțeleg aproape din priviri, să îmi dau seama de dorințele și cerințele lor. Chiar dacă înainte de eveniment am o discuție cu ei despre desfășurare și viziunea lor — în ziua respectivă, unii miri sunt transformați. Și e de înțeles.
Nu există un stil corect și unul greșit. Există stilul care ți se potrivește ție. Merită să știi care e acela înainte de ziua evenimentului — pentru că, la sfârșitul zilei, filmul rămâne. Și peste zece ani, când îl revezi, ce vrei să găsești în el: imaginea perfectă, sau voi, cu diversele stări și sentimente, mai ales acelea dintre momentele importante ale zilei?